SIMPOZION 2022 • VIZITE DE DOCUMENTARE

POROLISSUM. SCHIȚA DE PREZENTARE

În anul 2022 am avut plăcerea a de a face un tur ghidat în ceea ce este denumit oficial Complexul Arheologic Porolissum, cel mai important punct de atracție turistică al Județului Sălaj, al cărui potențial este neglijat, subapreciat și de multe ori folosit necorespunzător de către factorii de decizie mai mari sau mai mici, vechi sau noi, în egală măsură. Cu haina amfitrionului, împrumutată pe moment, am avut plăcerea de a vorbi în fața unui grup ales de vizitatori, anume participanții Simpozionului Internațional de Arte Vizuale „Arta în Grădină”, desfășurat la Jibou.

Experiența a fost o reală provocare, dublată de raritatea solicitărilor pentru a efectua tururi ghidate în ultimii ani. Ca întotdeauna, întâlnirea, la fel ca și despărțirea de grup, s-a făcut la cunoscuta „Vamă Romană”. Ca întotdeauna, experiența dintre cele două momente a fost diferită.

Ceea ce numim azi Porolissum este numele pe care locul l-a purtat în urmă cu aproximativ 2000 de ani și care cu siguranță după sec. IV d. Chr. s-a pierdut. O bună parte din toponimia locului este de sorginte slavă (Moigrad, Meseș etc.), maghiară (Jac, Ortelec etc.) și românească propriu-zisă (Pomet, Sub Beserecuță, Sărata, etc). În ceea ce privește păstrarea toponimiei antice, există un singur exemplu susceptibil. Dealul Cămnini (lat. caminus-rom. cuptor) din hotarul satului Jac poartă urmele arheologice ale unei fortificații preistorice. În Epoca Romană a fost una din sursele de exploatare a pietrei, iar mai apoi în pereții carierei de piatră au fost săpate morminte care aveau camerele mortuare boltite asemănătoare unor cuptoare. Această aserțiune trebuie privită totuși cu suspiciune, întrucât rămâne doar la nivel de ipoteză în lipsa unor probe concrete.

Revenind la șirul montan al masivului Meseș, știm că după cucerirea Daciei, armatele Imperiului au ajuns la Porolissum, unde pe dealul numit azi Măgura Moigradului exista o fortificație dacică. Presupunem că numele Porolissum a fost de sorginte dacică și a fost adoptat de către noii stăpâni, obicei atestat și în alte părți. Descoperirea în 1939, în castrul mare de la Porolissum, a unei diplome militare datată la 11 august 106, atestă lăsarea la vatră a lui Marcus Ulpius Novantico, fiul lui Adcobrovatus, din Ratae (Leicester, Marea Britanie). Presupunem că veteranul a participat în Al Doilea Război Dacic și a fost lăsat la vatră la Porolissum. Lăsarea la vatră a coincis cu finalizarea conflictului, astfel suntem aproape siguri că la 11 august 106 războiul era oficial încheiat.

Fiecare trecătoare a Meseșului, de la Bologa la Tihău pe Valea Someșului a fost înzestrată cu câte un castru în jurul cărora au apărut aproape imediat și acele așezări civile numite vicus. Astfel au apărut castrele de la Bologa <lat. Rucarium (?)>, Buciumi <lat. Docidava (?)>, Românași <lat. Largiana (?)>, Romita <lat. Certiae (?)>, Moigrad/Jac <lat. Porolissum> și Tihău.

Numele latinești ale castrelor au fost păstrate pe cunoscuta Peutingeriana Tabula Itineraria, hartă copiată în sec. al XIII-lea după hărțile antice care azi nu s-au păstrat. Atribuirea acestor nume diferitelor castre este incertă, cu excepția așezării de la Moigrad, unde denumirea de Porolissum a fost atestată prin mai multe inscripții epigrafice descoperite acolo.

Castrul de la Sutor <lat. Optatiana (?)> face notă distinctă de cele enumerate mai sus din mai multe puncte de vedere. Acesta a fost așezat pe malul Văii Almașului. În imediata sa vecinătate, cu ocazia cercetărilor arheologice preventive efectuate în nodul rutier al viitoarei autostrăzi, a fost descoperită singura intersecție a drumului imperial roman din România. În urma cercetărilor avem temei să credem că drumul roman imperial a fost un proiect al împăratului Traian, continuat probabil de către urmașii săi. Drumul Imperial dinspre Cluj <lat. Napoca> vizibil și azi în unele locuri, se bifurca la Sutor. O arteră ducea spre Românași-Romita-Porolissum, iar cealaltă arteră ducea spre castrul de la Bologa. Existența acestui drum spre Bologa a fost bănuită încă din veacul al XIX-lea, când în marginea satului Almaș, după retragerea inundațiilor, a fost descoperită o bornă miliară.

Determinismul geografic dictează și azi, însă anticii au înțeles să investească în infrastructură imediat după cucerirea Daciei lui Decebal. Drumul imperial roman a fost finalizat în 108 d. Chr, fapt atestat prin descoperirea miliarului de la Aiton (jud. Cluj). Aceasta este o lecție de istorie la care noi, contemporanii, suntem corigenți.

Revenind la poalele Meseșului, la Porolissum, știm că într-o primă fază a fost construit pe dealul Pomăt un castru de lemn și pământ, în jurul căruia s-a întins așezarea „civilă” denumită vicus, iar mai apoi a fost construit un al doilea castru în imediata vecinătate, pe dealul Citera. Probabil în același timp au fost construite castrele enumerate mai sus și ulterior a debutat și organizarea liniei limesului meseșan prin construirea de turnuri, burguri și clausuri. În unele locuri au fost descoperite segmente de zid din piatră, fapt care ne amintește de zidul lui Hadrian din îndepărtata provincie Britania. Cronologia construirii acestor amenajări a fost îndelung dezbătută și credem că dezbaterile acestea nu s-au încheiat.

Așezarea de la Porolissum s-a dezvoltat pe trei masive de sorginte vulcanică. Dealurile Măgura, Pomet și Citera străjuiesc o cale de acces spre Transilvania centrală, care a rămas în istorie cu denumirea de Poarta Meseșană. Acest determinism geografic a dus la locuirea zonei încă din Eneolitic, Epoca Bronzului, Epoca Latene, Antichitatea Clasică, Evul Mediu Timpuriu și Clasic, când între ruinele orașului roman, lângă drumul roman în uz, încă în sec. XII-XIV, sălășluia Mănăstirea Sf. Margareta de Meseș.

Castrul mare din piatră, ale cărui ruine pot fi văzute și azi, a fost edificat abia sub împăratul Caracalla în anul 213, fapt atestat de inscripții. Anterior acestei ultime faze, au mai fost cel puțin două faze de edificare: un castru din lemn și pământ, construit imediat după încheierea războiului din 106 și a doua fază, construită după 117, în timpul domniei lui Hadrian sau Antoninus Pius, când a fost ridicat castrul din piatră de pe Citera și refacerea din piatră a amfiteatrului. Se consideră că edificarea castrului mare din piatră de pe dealul Pomăt, cel vizitat azi de puținii turiști care poposesc la Moigrad, a fost, împreună cu alte lucrări edilitare, efectuată cu prilejul vizitei împăratului Caracalla în Dacia. Tot cu prilejul acestei vizite, au fost ridicate la Porolissum cel puțin două statui colosale din bronz întruchipându-l pe împărat. Una dintre acestea reprezenta împăratul călare. Se presupune că se asemăna cu celebra statuie ecvestră a lui Marcus Aurelius păstrată la Roma. Din aceste statui se păstrează fragmente din piciorul drept al împăratului, o parte a feței, fragmente din picioarele calului, ochiul drept al calului, mantia și mâna împăratului. Inițial s-a considerat că fragmentele enumerate proveneau de la o singură statuie ecvestră, însă diferența de proporții anatomice dintre elementele enumerate mai sus, împreună cu detaliile anatomice extrem de clare, au convins specialiștii că este vorba de o serie de astfel de statui.

Pe lângă castrele din piatră au apărut vicusul și orașul de mai târziu, așezări distincte cu personalități juridice diferite. Vicusul, așa cum este cunoscut azi, a avut probabil o fază din lemn, urmată de o fază din piatră. Casele sale erau aliniate la drumul din piatră vizibil și azi. Casele aveau curți interioare și erau dotate cu sisteme de hipocaust.

Din orașul roman s-a cercetat extrem de puțin în comparație cu suprafața considerabilă pe care acesta o ocupă. Recent a fost descoperită basilica forului orașului, o clădire de dimensiuni mari, situată pe una din laturile forului.

Tot în forum, sau adiacent acestuia, au fost descoperite două băi edificate după toate standardele epocii: instalații

de hipocaust, bazine de apă caldă, bazine de apă rece etc.

Cimitirele ocupau marginea așezărilor. Au fost identificate până acum două cimitire: primul descoperit spre satul Jac, în locul numit Ursoieș, la marginea orașului, iar al doilea, în locul numit Tăul Bivolilor, în apropiere de vicus. Din cimitirul de pe Ursoieș au fost descoperite monumente funerare de o calitate artistică deosebită care a creat un stil porolissens recognoscibil azi de către istoricii de artă specializați în arta funerară romană din Dacia. Din al doilea cimitir cunoaștem doar un sarcofag cu capac din piatră, în care au fost descoperite rămășițe umane. Mormântul părea a fi fost jefuit din vechime, practică des întâlnită în Antichitate.

Sumarizarea tuturor informațiilor care există până în prezent despre Porolissum ar fi un proiect imposibil de realizat în câteva pagini, și extrem de dificil și în cazul unei lucrări cu pretenții științifice. Am omis sau am amintit doar despre amfiteatrul și rolul său complex în societatea romană, despre existența a două apeducte la Porolissum, care aduceau apă proaspătă din izvoarele Meseșului și despre cele două bazine de colectare și distribuție a apei descoperite, (municipiul Zalău nu are apă potabilă curentă). Nu am vorbit despre zidurile orașului, despre evoluția sa urbanistică și juridică, despre templele și cultele descoperite până în prezent, despre creștinii timpurii, despre trupele care au staționat la Porolissum și periplul lor prin lumea romană, despre neamurile de barbari de la frontiere și relația lor

cu imperiul, și multe alte lipsuri asupra cărora cerem îngăduința cititorului.

Dan Culic,

arheolog