SIMPOZION 2024 • ACTIVITĂȚI CONEXE
DANIEL SĂUCA
scriitor, filosof, manager de instituție culturală
Daniel Săuca. Născut la 31 august 1973, Supur, jud. Satu Mare. Poet, editor, publicist, manager cultural. Redactor-şef al revistei Caiete Silvane (din februarie 2005) şi director al Centrului de Cultură şi Artă al Judeţului Sălaj (din octombrie 2010). Membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Cluj şi al Cenaclului literar „Silvania”. Preşedinte al Asociaţiei Jurnaliştilor din Sălaj şi al Asociaţiei Scriitorilor din Judeţul Sălaj. Editor al Anuarului Presei Sălăjene (2009-2024) şi a numeroase volume la Editura „Caiete Silvane”. Versurile sale au fost traduse în maghiară, engleză și spaniolă. Despre poeziile, eseurile și articolele sale au scris Irina Petraș, Ioan Holban, Viorel Mureșan, Marcel Lucaciu, Carmen Ardelean, Menuț Maximinian, Adela Naghiu, Radu Țuculescu, Alexandru Ruja, Adrian Mureșan, Victor Cubleșan și mulți alții. A publicat până în prezent 18 cărți (poezie, eseu, jurnal, publicistică) la edituri din Zalău și din Cluj-Napoca.
DE CE SCRIU? DE CE EDITEZ CĂRȚI?
Destul de probabil, și pentru că încă mă amăgesc să cred în puterea cuvântului, cuvântul-explozie sau cuvântul-rugăciune. Pe de altă parte, editez cărți, reviste, publicații diverse și dintr-un soi de imperativ moral, din datorie, din implicare în celebra viață a cetății, chiar dacă, în ultimii ani, e populată cu tot mai puțini iubitori adevărați de cultură… adevărată. Divertismentul e o cale a pierzaniei. De ce scriu? Am notat, de-a lungul anilor și a cărților: pentru mântuire, pentru iubire, pentru că îmi pasă de lumea în care trăiesc, pentru că… Stând mai scriitoricesc în botă, tare mi-e că am fost „predestinat” (ca să nu zic „ales”) să scriu. La ceva vreme după naștere, ca altor probabil milioane de copii, și mie mi s-a dat să „aleg” între mai multe obiecte, să „vadă” familia ce se va alege de capul meu. Am ales un obiect de scris. Bunicul pe linie maternă a declamat atunci că voi ajunge „un om mare”. Nu știu dacă „profeția” lui s-a împlinit. La fel nu știu dacă acea „divinație” din urmă cu mai bine de 50 de ani are vreo relevanță gnoseologică sau de altă natură. Cert este că simt tot mai acut drama predestinării (rânduri publicate și într-o antologie realizată de Irina Petraș).
Iată și un poem, ce vorbește și despre una din întrebările din titlu:
Pești în apa Iordanului
Pești mari. Mulți pești mari. La apa Iordanului. Martori nevorbitori ai Botezului. Poate vorbesc și peștii. Poate limba lor nu e înțeleasă decât de alți pești. Probabil unii oameni înțeleg și ei limba peștilor. Și limba păsărilor. Și limba jivinelor. Pești mari. Mulți pești mari am văzut la apa Iordanului. Și, curios, primul gând mi-a zburat la șobolanul de Veneția. Singura dată când am ajuns în serenessima republică acvatică m-a izbit imaginea unui șobolan imens care se plimba țanțoș printre ruinele istoriei. Printre miile de turiști grăbiți, absenți, incredibilul șobolănoc de Veneția mi-a apărut ca Sfârșitul, ca supraviețuirea morții. La Yardenit peștii din Iordan asistau parcă ca niște gardieni ai nemuririi la ritualica, simbolica ori ipocrita îmbăiere a milioanelor de creștini ce-și caută vindecarea. Poate vorbesc și peștii. Poate limba lor nu e înțeleasă decât de alți pești. Probabil unii oameni înțeleg și ei limba peștilor. Și limba păsărilor. Și limba jivinelor. La Yardenit aproape de luminoasa liniște interioară am auzit parcă sâsâitul Șarpelui. Poate erau alți pești. Ori șobolanul de Veneția. Probabil.
Editura „Caiete Silvane”? O editură, să zicem, de nișă (avem în atenție doar scrieri despre județul Sălaj sau ale unor autori sălăjeni), dar o editură harnică, cu o ofertă diversă ( de la cărțile scriitorilor sălăjeni, la monografii, cercetări sau albume de artă). În ultimii ani, am dezvoltat o librărie online, edituracaietesilvane.ro, de unde pot fi cumpărate toate produsele noastre pe care le mai avem în stoc (de-a lungul timpului, am editat peste 400 de volume). Editura „Caiete Silvane” face parte din Centrul de Cultură și Artă al Județului Sălaj, o instituție a Consiliului Județean Sălaj. Împreună cu revista de cultură „Caiete Silvane” (publicație lunară generalistă, ce apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România) și anuarul „Studia Caiete Silvane” (publicație științifică), am reușit, cred, să realizăm lucruri culturale importante pentru județul nostru. Cărțile dedicate Simpozionului Internațional de Arte Vizuale „Arta în grădină” sunt un exemplu în acest sens.
SIMPOZION 2024 • ACTIVITĂȚI CONEXE
LIVIU RAȚA
designer, profesor
Liviu Rața s-a născut în 15 octombrie 1956 la Ardusat, Maramureș.
Este absolvent al Institutului de Arte Plastice „Ioan Andreescu” din Cluj-Napoca, Facultea de Arte Decorative, secția Design, în anul 1985. A lucrat ca designer de produs și graphic designer în Mediaș și Baia Mare, după care a predat grafică, design și desen proiectiv la Liceul de Arte din Baia Mare. A conceput și semnat grafica a zeci de coperte în colaborarea cu Editura „Dacia” din Cluj-Napoca, încă din anii studenției.
A participat la expoziții în țară și stăinătate:
Expoziție personală, iunie 1979, Galeriile Revistei „Tribuna”, Cluj- Napoca; Expoziție Internațională de graphic-design, Morishawa&Co. LTD, 1987, Osaka, Japonia; Târgul Internațional de carte, 1987, Leipzig, Germania; Târgul Internațional de Design de mobilier, 1993, Asahikawa Hokkaido, Japonia.
A expus în expoziții personale și colective în Baia Mare, București, Cluj-Napoca și Satu Mare. A proiectat colecții de piese din sticlă și ceramică produse în fabrici din județele Maramureș, Cluj-Napoca, Satu Mare și Bistrița Năsăud, care au fost exportate în Olanda, Franța și Italia. Produsele au fost expuse la Târgurile Internaționale de profil din Frankfurt, Utrecht, Milano, Bordeaux, la standurile firmelor importatoare. Liviu Rața este membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România.
INTERMITENTE RÂNDURI…
Mihai Olos s-a născut în 26 februarie 1940 la Ariniș, zona Codrului, în Maramureș. A plecat dintre noi în 24 februarie 2015, în Germania, fiind înmormântat acolo, departe de locurile natale.
A fost un artist complex cu o uriașă putere de muncă, în contrast cu imaginea de boem, artist care a plecat din satul maramureșean, din mediul tradițional, reușind conexiuni neașteptate cu zonele experimentale ale artei contemporane. Este printre puținii care au înțeles și dus mai departe într-o cheie originală și creativă experiența lui Constantin Brâncuși, creând un univers complet nou, uneori futurist și vizionar, aducând la âalt nivel relația dintre cultura materială țărănească și cultura vizuală modernă și contemporană. De exemplu, structura fusului maramureșean format din șase elemente, câte două pe fiecare coordonată carteziană, fiecare element cuprinde și este cuprins la rândul său… exprimă plastic „conexiunea universală”, „nodul gordian”… apoi, devine un laitmotiv nod-rost-rosturi.
Printr-un concurs de împrejurări am ajuns în atelierul maestrului în 1973. Eram elev al Liceului de Artă din Baia Mare, iar aici vedeam lucrări impresionante născându-se sub ochii mei, într-o atmosferă absolut fascinantă. Fiecare întâlnire cu Mihai Olos era o lecție de cultură pe care o tezaurizam cu pioșenie, fiind conștient atunci și cu atât mai mult acum, că mi-a influențat și direcționat formarea ca tânăr artist. Toți cei care l-am cunoscut ne întrebăm, desigur, ce a însemnat Mihai Olos pentru fiecare dintre noi… Uneori îl auzeam răspunzând la telefon, senin: „Bine, lucrez”. Liniștea creativă din atelier era câteodată străbătută de câte o țâpuritură. Atelierul lui era veșnic deschis, chiar el spunea: „Prietenii prietenilor mei sunt și prietenii mei”.
M-am reîntâlnit cu vasta lui operă în cadrul expoziției retrospective „Efemeristul”, cea mai cuprinzătoare expoziție dedicată lui Mihai Olos, deschisă la MNAC, la un an după trecerea lui în neființă. Dintre sutele de exponate m-a atins într-un mod special ciclul Mătrăguna, expus în cinci șiruri a câte cinci picturi, așa cum a fost găsită în aterierul artistului. Erau cele 25 de piese rămase din 44 câte sunt menționate în 1983, atunci când au fost expuse la Muzeul Literaturii Române, la insistențele prietenlui său Nichita Stănescu. Din lipsa spațiului adecvat au fost expuse în grupuri/panouri și atunci în 1983, deci nimeni nu o văzuse completă și unitară așa cum a gândit-o și realizat-o Mihai între 1980 și 1983. (Pag. 70, fig. 1: „Mătrăguna” la MNAC)
Eu înțelegeam, fiind familiarizat cu structurile lui, că Mihai a conceput din cele 44 sau poate 45 (?) de pânze o compoziție cum doar el știa, deși nu o văzusem, mi-o imaginam într-un mod în care nodurile și muchiile, fețele, scenele erau intricat conectate. Asta a devenit o provocare, atunci aparent imposibilă, fiind prea puține piese, de a reconstitui lucrarea așa cum a fost inițial gândită. Apoi, povestind cu prietenii artiști, amintindu-ne cu drag de Mihai Olos, am început să căutăm posibili colecționari și am reușit în următorii doi ani să găsesc încă 17 piese din ciclul „Mătrăguna”. Pe unele le-am fotografiat, după altele, am primit reproduceri de la colecționari. Fiecare nouă „piesă” completa ansamblul, structura modulului era firul logic al construcției, aceasta nu făcea posibilă o altă combinare. (Pagina alăturată, fig. 2: „Modulul”)
Ca prieten și discipol al lui Mihai, finalizarea primei încercări de reconstituire a ansamblului „Mătrăguna” a constituit o satisfacție și o restituire morală față de mentorul meu. Sper să găsim în viitor cele trei piese lipsă. Pentru moment am schițat doar geometria modulului în acele cadrane și sper să vedem ansamblul „Mătrăguna” expus pentru prima oară în întregime, dimensiunea finală 330 cm. înălțime x 275 cm. lățime.
(Pagina alăturată, Fig. 3: Reconstituirea)
Criticul de artă Călin Dan caracterizează această instalație în impresionanta carte aparută după expoziție ca fiind o piesă emblematică, o simbioză între stratul geometric abstract și cel figurativ, concluzionând că este un eveniment deopotrivă în opera artistului cât și în istoria recentă a picturii din România. Mihai Olos trecea cu o ușurință naturală de la pictură la sculptură, instalații, land art sau poezie, în universul său toate se îngemănau simbiotic. Una dintre cele mai reprezentative poezii, inspirată de nuvela „La Țigănci” a lui Mircea Eliade și dedicată lui, este „Pădure”. Petru Comarnescu i-o duce lui Eliade la Chicago în 1967 împreună cu catalogul expoziției Olos din Baia Mare și cu programul personalei ce urma să i se deschidă la Galeria „Simeza” din București.
Mihai Olos avea o personalitate ieșită din comun, o mare capacitate de a empatiza cu cei din jur și de a crea punți, ca prietenul lui, poetul Nichita Stănescu. Era apreciat și invitat la diverse evenimente. În semn de sinceră prețuire, Joseph Beuys îl invită la „Documenta 6” de la Kassel care rămâne un punct
de referință în parcursul ambilor artiști.
SIMPOZION 2024 • ACTIVITĂȚI CONEXE
MIRCEA GROZA
expert la Asociația de Dezvoltare Intercomunitară Țara Silvaniei
„ZĂMURI, SUPE, ZUPE ȘI NĂCRELI – REȚETE ARDELENEȘTI DIN BĂTRÂNI”
PRIMA MEA CARTE
Nu mi-am propus să fiu „culegător de rețete”. Nu mi-am propus să scriu cărți. Pur și simplu s-a întâmplat să constat că am adunat în câteva zeci de ani mult peste o mie de referiri la diferite rețete, multe povești ale socăcițelor, notițe despre tehnica de preparare și instrumentarul folosit în „cohe”, adică în bucătărie. Foarte multe poze, multe înregistrări audio și video, mai ales în ultimii 10 – 15 ani.
„Documentarea” a început pe nesimțite încă din copilăria petrecută printre bucătărese și socăcițe minunate, mama și bunica.
Am documentate în jur de o mie de rețete vechi, multe dintre ele total necunoscute azi și care, din păcate, nu se mai fac. Ce înseamnă documentare? Înseamnă foarte multe deplasări prin sate și cătune, dicuții cu cei mai în vârstă oameni, mai ales cu socăcițele. Am descoperit multe înscrisuri prin casele vizitate. Și mă refer aici la caiete de rețete scrise de mână, cel mai vechi este din 1877 și este scris cu pană și cu peniță, un scris extraordinar de frumos și de ordonat. Caietul acesta are și cuprins cu trimiteri la rețete și la pagini! Am găsit hârtii cu rețete bine ținute în sertarele „credențului” din bucătărie. Credențul este un bufet, mai mare sau mai mic, cu multe sertare și uneori cu vitrină. Am văzut în unele case vechi niște firide bine ascunse cu acces știut doar de proprietar. Aici țineau bătrânii lucrurile importante, acte, puține fotografii vechi de familie, corespondența cu cei plecați de acasă, uneori cu cei plecați pe front și, de multe ori, rețetele scrise de mână de la „măicuța” și de la „mama bătrână”. Documentare înseamnă și reconstituirea acestor rețete descoperite. Adică gătirea de multe, multe ori până simțeam că am descoperit, am reușit să obțin gustul original, sau cel puțin foarte aproape de acesta. Aici mi-am impus niște reguli. Nimic în plus, nimic în minus în privința ingredientelor folosite. Am încercat să gătesc de cele mai multe ori cu produse sănătoase, de la țară, din gospodăriile țărănești. De asemenea am asistat de multe ori la prepararea unor mâncări chiar acolo în sat, cu ingredientele și dotările simple din bucătăriile socăcițelor. Astea sunt regulile pe care mi le-am impus și astea ar trebui să fie și în atenția celor care „reinterpretează„ rețete vechi.
Cele mai multe, peste patru sute, sunt rețete de zămuri.
Am reușit să adun o bază de date impresionantă. Și asta, mai ales, în județul Sălaj, un județ mic dar alduit de Dumnezeu cu o populație compusă din mai multe etnii, lucru foarte benefic pentru ceea ce înseamnă tradiții, influența etniilor fiind remarcabilă inclusiv în ceea ce privește bucătăria, în pregătirea mâncării.
Părerea mea, în urma cercetărilor despre care am vorbit, este că bucătăria românească este reprezentată, în special, de zămuri și tocane.
Cartea are acest titlu: „Zămuri, supe, zupe și năcreli – rețete ardelenești din bătrâni”. Da, zămurile sunt foarte multe și variate în alimentația populară.
Este de fapt o carte cu poviștile socăcițelor despre mâncare și fiecare poveste este scrisă exact așa cum mi-a fost transmisă, în graiul bunicilor, este o transcriere fonetică a unui graiului regional.
De ce am scris poveștile sub această formă?
Așa mi se pare normal, să le transmit mai departe exact așa cum le-am primit. Nimeni nu a mai scris o carte sub forma asta! Am vrut să apară poveștile exact cum le-am recepționat. Nu știu cine va mai scrie ceva sub forma asta și e păcat că dispare o caracteristică esențială a satului sălăjean, graiul.
Următoarele două volume, scrise deja, vor fi, într-o ordine firească după „Zămuri”, „Tocane” (topale, mărtaș, încingală, pâcă, popârcă, beșteleu, libuț etc) și, a treia carte care va conține „Piroște, ciolent și mâncări scăzute”. Piroștele este denumirea des folosită la noi pentru sarmale. Pe lângă alte zeci de variante!
SIMPOZION 2024 • ACTIVITĂȚI CONEXE
PAUL CHEPTEA
artist vizual, designer, profesor
Născut în anul 1962 în Cluj Napoca.
Conferențiar universitar la Universitatea de Artă și Design Cluj Napoca. Doctor în Arte Vizuale.
În anul 1986 a absolvit Institutul de Arte Plastice „Ioan Andreescu” din Cluj-Napoca, specializarea Design.
Din anul 1990 este cadru didactic al Universității de Artă și Design. Membru titular al Uniunii Artiștilor Plastici din România, secția pictură, începând cu anul 1993.
Din anul 1990 și până în azi a realizat mai multe expoziții personale de pictură în Germania, Italia, și România. A participat la multiple expoziții de grup în țară și străinătate. Lucrările sale sunt prezente în colecții private în România, Elveția, Germania, Italia, Franța, Grecia, Turcia, SUA și Canada.
A realizat o serie mare de picturi murale în spații private sau publice din România și Italia.
În domeniul designului de ambient a realizat peste 100 de proiecte.
În anul 1993 a primit Premiul Național pentru Pictură al UAP (secțiunea tineret) pentru expoziția „Ecce Homo”.
A realizat numeroase lucrări de reconstituire în domenii interdisciplinare – conexe domeniului istoric și arheologic.
Este citat în 16 articole în cataloage naționale și internaționale.
PEISAJ ȘI AMINTIRE
„Adevărata călătorie constă nu în a căuta noi peisaje, ci în a privi cu alţi ochi.”
Marcel Proust
Peisajul ca prilej de introspecție și retrospecție. Natura ca motiv pictural. Recuperarea motivului pictural al peisajului. Avangardă versus ariergardă.
Postmodernismul este expresia unei epoci în care gradul de tranzienţă și perisabilitate artistică par a fi la apogeu. „Fă ce vrei, cu condiția să fie frumos, numai să fie bine făcut, numai să aibă un sens, numai să-ţi exprimi epoca” spunea Thiery de Duve în 1989. Azi, din aserțiunea citată mai sus, două directive par a se mai regăsi în procesul artistic: să faci ce vrei şi să-ţi exprimi epoca. Celelalte trei s-au pierdut în procesul de tranzienţă. Arta actuală pare cu atât mai mult antiistorică şi cu un chip invizibil. Nimic nu mai rămâne de pastișat, mixat și de inventat. Doctrinele au dispărut, ele fiind oricum ineficace, într-o lume în care oricine poate să se proclame artist. Componentele haosului sunt diverse: performanțe, happening uri, săpături în ogoare, mic-dejunuri îmblănite, vopsirea unor sfori între crengile unor arbori, împachetarea podului de pe Sena și a Reichstagului, cea mai lungă fotografie din lume (Reed Estabrock SUA, 5310 metri), cea mai mare groapă din lume, expoziția din deșeuri diverse (Marea Expoziție a Informalului – Beaubourg, Paris) unde după închiderea expoziției, erau atâtea gunoaie de cărat încât gunoierii francezi au făcut grevă. În acest sens, am putea completa că însuși Centrul Cultural Beaubourg a devenit deșeu, iar greva happening. Finis coronat opus: performanța eroică a unui artist român care timp de cinci zile nu a făcut nimic…
În acest context ar mai avea vre-un sens reîntoarcerea la natură, ca motiv pictural ? Mai este posibilă o recuperare? Avangarda a presupus acțiunea de ieșire din rutină și de efort, o evadare din confortul unui stil recunoscut si bine definit, ceva învățat pe dinafară, fără asumarea unor riscuri. Recuperarea a devenit astăzi forma nouă de avangardă pentru că e rezultatul unui efort de a înțelege cauzele finale ale actului artistic. Recuperarea motivului pictural al peisajului a devenit o formă de avangardă inversă. Avangarda s-a transformat în „ariergardă”.
Participarea mea la tabăra de pictură Jibou 2024 nu s-a materializat prin pictură (mărturisesc că, deși sunt îndrăgostit de peisaj si natură, tentativele de a picta în „plen-air” s-au dovedit a fi pentru mine nu tocmai potrivite. Graba de a surprinde atmosfera, roiurile de muște care se lipesc de pânză, vântul care cu o perseverență diabolică răstoarnă invariabil șevaletul de câmp, întotdeauna cu partea pictată a pânzei în jos, curioșii care se adună să vadă spectacolul artistului care se luptă cu elementele, au determinat refugiul meu în atelier. Liniștea acestuia, siguranța oferită de micul spațiu, intimitatea, îmi oferă cadrul ideal de manifestare. Natura și motivul peisajului remanent în memoria mea afectivă, se împlinesc aici și se potențează aici. Recreez din aceste straturi ale unui palimpsest vizual și emoțional, pictura proprie, care de ani buni abordează doar tema peisajului.
Contribuția mea la acest efort organizatioric al pictorului și prietenului Radu Serban s-a rezumat la prezentarea în finalul unei săptămâni, a unui film artistic despre Vincent Van Gogh. Un film mai special, care consider că reprezintă de fapt o pictură în mișcare, o simfonie de culoare si lumină. Filmul „At Eternity Gate” (2018) regizat de Julian Schnabel,, cu Willem Dafoe în rolul principal, abordează într-o manieră inedită povestea vieții pictorului olandez: lumea văzută prin ochii artistului Vincent Van Gogh. Un poem vizual, de un dramatism profund, un prilej de reflexie despre relația artist – peisaj – sinceritate, determinare și pasiune.
